Casa memorială
descriere
Casa memorială – descriere
CASA MEMORIALĂ „MARTIN BENEDICT”
Casa memorială a fost inaugurată la 20 august 2005 și transmite vizitatorilor aceeași ambianță rurală în care a copilărit și trăit medicul Martin Benedict ori de câte ori se retrăgea la sfârșit de săptămână în satul lui natal. Ar fi dorit să se reîntoarcă în această casă după ieșirea la pensie. Casa a aparținut părinților, iar după moartea medicului (1986), a fost locuită de sora Varvara Benedic până la sfârşitul vieţii (1999).
Este una din casele vechi ale satului Galbeni, datând din prima jumătate a secolului XX. Vechimea ei este pusă în evidență și de locuințele vecine modernizate de-a lungul timpului datorită nevoilor actuale. Casa păstrează specificul casei tradiționale românești din zona de luncă. Ca stil arhitectonic, se caracterizează prin discreţie şi simplitate. Este așezată „pe tălpi” de stejar iar pereții sunt ridicați „pe furci” împletiți cu șipci, dispuse în poziție orizontală, „bătute” cu lut galben amestecat cu paie. Pereții sunt fețuiți tot cu lut galben amestecat cu balegă de cal și apoi spoiți cu mai multe straturi de var. Structura acoperișului este cea în patru ape cu țiglă ceramică. Prispa dispusă pe latura din față a casei are rostul de a proteja pereții, de a susține stâlpii cerdacului, de a adăposti anumite bunuri din gospodărie iar pe timp de vară poate deveni loc de odihnă.
Casa are două încăperi în părți, antreu și tindă rece cu funcția de cămară. Interiorul casei este caracterizat printr-o anumită sobrietate și păstrează fidel atmosfera timpului. Covoarele, lăicerele, păretarele, prosoapele și batistele conferă spațiului intimitate și valoare estetică. Mobilierul este simplu iar pe pereții monocromi se găsesc obiectele de cult caracteristice – icoana lui Isus arătându -și inima cuprinsă de flăcări, icoana Maicii Domnului, icoana Fericitului Ieremia Valahul, etc. – împodobite cu ștergare brodate cu ornamente discrete. În interior mai sunt expuse obiecte, documente și fotografii privind viața și activitatea medicului preot Martin Benedict.
Pe lângă casă mai există și două construcții anexe: bucătăria de vară și șura cu grajd.
Simplitatea casei reflectă modestia dar și noblețea celui care a locuit în ea. O vorbă veche spune că „omul sfinţeşte locul”. Personalitatea medicului preot Martin Benedict a pus amprenta definitiv în spaţiul unde a trăit. Iubirea lasă mereu urme adânci deoarece: „cel mai mare lucru pe acest pământ este iubirea” spunea medicul gălbenean. Încă din tinerețe avea în suflet o dorință sfântă: „aş vrea să incendiez de iubire tot pământul”, sau „de-aşi putea turna câte o scânteie de iubire în toate inimile ce sunt reci ca gheaţa şi care nu-L cunosc pe Dumnezeu!”; și oricât de greu ar fi fost încercat era convins că: „nimic bun în viaţă nu se face fără jertfă şi perseverenţă”. Iubirea fără margini și jertfa totală și neîncetatată a medicului preot Martin Benedict au transformat acest spațiu rural într-un adevărat „spațiu spiritual”.
În acest loc a învăţat copilul Martin să citească, să pună la loc de cinste știința dar mai ales să-și înalţe mereu inima, cugetul şi fiinţa sa întreagă către Dumnezeu. Iar pentru a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, în această casă i-a spus mamei într-o bună zi: „vreau să devin preot franciscan”. Deși pentru ani îndelungați această voință spre viața consacrată și preoțească i-a fost răstignită „sub vremi”, a făcut din așteptare un loc de angajare și supunere la voința Domnului. El a trăit aproape întrega viață așteptând și menținând vie în inima sa flacăra speranței. Nu și-a pierdut curajul și a trăit în curăţie, smerenie şi în dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele său. Și-a găsit rostul existenţei în a fi sprijin celor bolnavi, slabi, singuri, abandonaţi, flămânzi, lipsiţi și întristaţi. Când se întorcea acasă ar fi vrut deseori să se odihnească în camera lui dar nu reușea deoarece tot mai multă lume venea la el pentru a fi consultați, pentru a primi un sfat, o informaţie utilă care să le fie de folos în tratarea bolilor. Și-a iubit aproapele dedicâdu-și viața oamenilor și, medic fiind era conștient de „chemarea sacră” pe care o primise de la Domnul, adică aceea de a fi intermediar între bolnav şi Dumnezeu. A rămas statornic celor în suferinţă și continuă să-i vindece pe bolnavi chiar și după moartea sa. Casa memorială, mormântul Doctorului precum și „fântâna cu apa minunată” din Galbeni au devenit locuri de pelerinaj din ce în ce mai vizitate, iar rugăciunele de mijlocire adresate cu încredre și cu speranță preotului medic Martin Benedict nu rămân fără răspuns: „Domnule Doctor, de atâtea ori în viață am alergat la ajutorul tău și niciodată nu ne-ai refuzat în durerile noastre trupești. Cu atât mai mult te rugăm cu încredere să vi în ajutorul nostru. Roagă-te ca să nu cădem pradă întristării, descurajării, suferințelor de tot felul care ne apasă și vor să ne doboare. Din cer unde te bucuri, mijlocește și pentru noi un strop de alinare în suferințele noastre sufletești și trupești, care ne zdrobesc și ne dezorientează. Roagă-te pentru noi ca să urmâm calea cea dreaptă și să împlinim în toate voința lui Dumnezeu. Amin” (R.P.).
BUSTUL MEDICULUI PREOT MARTIN BENEDICT
Bustul medicului preot franciscan Martin Benedict, a fost turnat în bronz de Silvio Amelio, un artist italian de talie internațională. A fost dezvelit și binecuvântat într-un cadru festiv de către PS Petru Gherghel, Episcop al Diecezei de Iași, în ziua de 20 august 2005.
Martin Benedict este reprezentat tânăr, cu un chip senin și plin de lumină. Înfățișează imaginea omului liber însuflețit de un elan creativ și anume de creativitatea în Duh. Este îmbrăcat în halatul de medic. Sub vremurile grele ale comunismului, nu a putut să îmbrace niciodată haina franciscană și nici să trăiască într‐un convent, dar experiența sa întru Dumnezeu este o adevărată dovadă de cum spiritualitatea franciscană, parcursă în situații extreme, dacă este trăită în plinătate, cu pasiune și conștinciozitate, rămâne autentică și emană lumină cerească.
Martin Benedict este reprezentat artistic prin două semne distinctive care-l caracterizează: stetoscopul și sfântul Rozariu care se încheie cu semnul Tau, Crucea lui Cristos, semnul concret al mântuirii și victoriei lui Cristos asupra răului.
Stetoscopul este un instrument medical folosit pentru ascultarea unor anumite sunete din interiorul corpului uman, sunete produse de inimă sau de plămâni, sunete care pot vorbi despre existența unor boli. Inima trupească este însă și organ al inimii duhovniceşti de aceia medicul Martin Benedict asculta totodată și bătăile „inimii duhovnicești” și ritmul „respiraţiei spirituale”. Vindeca oamenii de bolile trupeşti dar în același timp le asculta durerea sufletească de fiecare zi. Sfătuia, încuraja, îndruma și tămăduia suflete. De multe ori, în cazuri foarte dificile şi greu de rezolvat, prezenţa plină de har a umilului medic gălbenean era singura nădejde a bolnavilor.
Făcând referire la cel ce-al doilea semn distinctiv care se observă la bustul medicului preot Martin Benedict, trebuie menționat că Rozariu provine din latinescul „rosarium” ce poate fi tradus cu „coroană de trandafiri” sau „ghirlandă de trandafiri” oferită Maicii Domnului. Cei care l-au cunoscut pe doctorul Benedict spun că era mereu cu rozariul în mână și îi îndemna pe toți să se roage Fecioarei Maria: „Roagă-te zilnic Rozariul şi Maica Bunului Sfat şi Scaunul Înţelepciunii te va ajuta şi nimic nu va fi greu”; iar celor bolnavi le spunea și mai explicit: „Noi avem o mamă care ne iubeşte nespus de mult şi o mamă iubeşte mai mult pe un fiu bolnav decât pe unul sănătos, de aceea curaj! Sfânta Fecioară mama noastră ne-a primit de fii pe toţi la picioarele Crucii. Să ne rugăm zilnic ei şi vom recăpăta liniştea şi inimi de copii nevinovaţi”.
Prin urmare medicul preot Martin Benedict a fost un om al echilibrului dintre rugăciune și slujire motiv pentru care este sculptat cu mâinile mai mari, deoarece în viața sa a dăruit totul și s-a oferit în întregime slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Mâinile medicului Martin Benedict s-au rugat și au binecuvântat; au mângâiat pe cei în necaz și au vindecat pe cei bolnavi; au salvat mulți copii de avort și au iertat pe cei răufăcători; au împărțit pâinea cu cei săraci și au șters lacrimi. Din păcate, mâinile care nu mai știu să dăruiască, devin cu ușurință ori ghiare lacome ori mâini încrucișate care așteaptă criticând doar atât: să vadă ce se întâmplă. Martin Benedict își folosea timpul altfel: „Ce nebunie ca să pierzi şi numai o clipă pentru această lume şi ce înţelept e ca fiecare moment al vieţii să fie un etern ‘Magnificat’, un neîntrerupt act de iubire, adoraţie, mulţumire, ispăşire şi cerere pentru mântuirea sufletelor căci iubirea oamenilor e inconsecventă şi lasă tulburare în suflet pe când Iubirea lui Dumnezeu lasă fericire, pace şi binecuvântare în orice suflet”.
Și piedestalul bustului, construit din mai multe pietre cioplite și puse una peste alta, exprimă o învâțătură fundamentală. Omul este ca o piatră care se lasă scluptată de Dumnezeu care are în mâinile lui dalta şi ciocanul şi îndepărtează din viaţa omului tot ceea ce nu seamănă cu forma pe care El o vede în om. Astfel sfințenia sau împlinirea umanului îşi atinge scopul în măsura în care omul îl lasă pe Dumnezeu să-l modeleze, să îndepărteze tot ceea ce e rău din om.
A se lăsa ciopliţi de Dumnezeu înseamnă, de fapt, a-și lăsa inima să fie de-a pururi înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. „Sper – spunea medicul Benedict – că Isus mă va ajuta ca să pot înainta în iubirea lui căci în mâinile Sale divine şi praful murdar călcat de picioarele oamenilor, a căpătat putere medicinală, vindecând ochii orbului din naştere!” (cf. Io 9, 1-41).
Acest bust vrea să fie semnul unui exemplu de trăire umană și creștină. Semnul a ceea ce spune chiar Martin Benedict în una dintre scrisorile sale: „Să ne rugăm pentru noi și pentru lumea întreagă, căci religia creștină este o rază de foc de iubire adusă de Isus din cer care cuprinde pe toți oamenii, indiferent de sex, naționalitate, religie sau convingeri politice, este universală”.
De această fântână se leagă numeroase evenimente care au însemnat istoria satului Galbeni. A devenit un „simbol” și este una dintre cele trei rămase funcționale din întregul sat.
Data reală a construcției fântânii se pierde în negura timpului. În principiu, fântâna căptuşită cu piatră ca să nu se surpe, avea patru elemente simple: ghizdul din bârne, furca, cumpăna şi drugul de lemn de care era prinsă ciutura. Un sistem simplu de a scoate apa, cu efortul cel mai mic. Pe lângă fântână era aşezat un jgheab lung scobit în trunchiul unui arbore secular, plin totdeauna cu apă de unde se adăpau animalele.
Unde este o fântână, este şi viaţă. Secole la rând a fost sursă de viaţă pentru oameni şi pentru animale. Așezată în drum spre biserică oamenii nu au ocolit-o niciodată și s-au bucurat mereu de apa ei limpede, rece și bună. Pentru drumeț apa este o binefacere la drum. Fântâna a fost întotdeauna un loc de odihnă pentru cel care se oprește pentru a-și reface forțele spirituale și fizice. Odată cu trecerea timpului însă, fântâna a fost supusă schimbărilor vremii. Ghizdul din lemn a fost înlocuit de beton iar cumpăna a fost înlocuită cu o roată mare și cu un tambur pe care trece un lanț și de care atârnă o găleată de metal. Astăzi fântâna are o formă comună, cu o arhitectură simplă ca a tuturor satelor învecinate însă din anul 1987 în jurul ei se petrece ceva „misterios”.
Apa fântânii de lângă casa medicului preot Martin Benedict, a început să aibă miros și gust de trandafir. Mirosul și gustul se întrepătrundeau atât de mult încât era greu să-l percepi pe unul fără să-l simți și pe celălalt. Vestea minunii s-a răspândit ca fulgerul mai întâi în satul Galbeni, în împrejurimi și mai apoi în toate colțurile țării. Într-un timp foarte scurt, mica așezare din Valea Siretului a devenit loc de pelerinaj. Securitatea comunistă a încercat în mai multe rânduri şi în mai multe feluri să oprească mulțimea care creștea de la o zi la alta dar în zadar căci așa cum spune un proverb: „trandafirul rămâne trandafir chiar și între urzici”.
Însemnătatea tainică a acestei întâmplări minunate, din trecut şi până astăzi, nu stă doar în mirosul și în gustul care astăzi nu mai persistă, ci mai cu seamă în calităţile tămăduitoare ale apei din fântână. Pentru lume, și astăzi apa fântânii are puterea: de a vindeca boli, de a împăca familiile dezbinate, de a-i întoarce la credință pe cei rătăciți… Toate aceste daruri, pentru cei ce beau din această apă, vin fără nici o îndoială de la cel care mai adineaori îi vindeca și îi îngrijea cu atâta iubire, adică prin Martin Benedict care nici astăzi nu-i uită și nu-i lasă fără alinare sufletească și trupească.
In anul 2011 fântâna a fost restaurată cu scopul de a conserva un element de cultură și tradiție populară și cuprinsă într-un portic decorat cu câteva elemente semnificative noi. Basorelieful din ceramică din partea stângă a fântânii, o reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus, înconjurată de îngeri. Semnul Tau din partea dreaptă a fântânii este semn de mântuire deoarece reprezintă Crucea pe care Cristos s-a jertfit pentru mântuirea lumii. Tocmai datorită acestei asemănări, Sfântul Francisc de Assisi a îndrăgit într-un mod special semnul Tau, acordându-i un loc important în viața sa. Urmând viața franciscană, medicul Martin acest semn l-a făcut propriu, deoarece viața lui „plină de spini” a devenit o viață nouă, dăruită pentru iubire asemenea lui Cristos cel Răstignit. Cele patru lămpi din fier forjat, două pe de o parte și de alta a basoreliefului Maicii Domnului și două deasupra fântânii, exprimă profunda legătură dintre apă și lumină. Apa, dătătoare de Viață și Lumină, dar divin se invocă reciproc, ca de pildă în timpul celebrărilor liturgice de Sfintele Paști, Bobotează sau Epifanie…
Pe peretele din spatele fântânii este inscripţionat pe o placă de ceramică un fragment din Cântecul făpturilor compus de către Sfântul Francisc de Assisi: „Lăudat să fii, Doamne, prin sora apă, ce-i mult folositoare și prețioasă și umilă și curată”. Pe aceeași placă o imagine explică în mod simbolic semnificația „fântânii minunate” de la Galbeni. Harul divin se revarsă peste oameni ca apa proaspătă care curge dintr-un ulcior. Face ca pustiul să înflorească și curge ca să dea viață și bucurie oamenilor așa cum spune profetul Isaia: „Deșertul și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori și se va bucura din plin, da, se va bucura cu cântece de veselie… Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru” (35, 1-2). De aceea acela în care locuiește Cristos precum în Martin Benedict are în el un izvor de har și putere ce nu seacă niciodată.
