Exemplul acestui frate franciscan are valoare nu doar pentru timpurile în care a trăit, ci şi pentru noi cei de astăzi care trăim ”alte vremuri”. Pentru a-l cunoaște mai bine sunteți invitați să participați la Jubileu și să fiți alături de cei care încrezători și plini de speranță îl caută și astăzi pe medicul lor cel bun. În acest număr vom prezenta unul dintre aspectele importante ale vieții sale: bucuria suferinței întru Cristos.
Ce este boala, ce este suferința pentru om și pentru creștin
Nu există om care să nu fi trăit pe propria-i piele experiența dureroasă a unei boli sau să nu fi asistat la suferința unei rude sau a unui prieten. Toate bolile sunt ocazii de suferință fizică, psihică și spirituală deoarece revelează, uneori în mod crud, fragilitatea condiției noastre; ne amintim că sănătatea și viața nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil și că corpul nostru este o realitate biologică. Boala ne demonstrează neputința noastră. Medicina și știința au făcut numeroase progrese, însă amenințarea bolii nu a fost nici pe departe înfrântă. Cu toate acestea, de câte ori nu am fost martori sau am auzit cum suferința fizică sau morală au plăsmuit un nou spirit în cel care, bărbat sau femeie, a fost lovit de boală.
Martin Benedict a lăsat o mărturie clară asupra concepției sale despre suferință. El, om cu totul dăruit pentru alinarea suferințelor celorlalți, atât suferința trupului cât și cea a sufletului, a trăit în el însuși suferința atât fizică cât și cea morală, iar acest fapt i-a permis să demonstreze și să mărturisească că orice moment al vieții, chiar și cele mai grele și dureroase, sunt de trăit în întregul plan al voinței lui Dumnezeu. Momentele de suferință cele mai dureroase pentru el au fost reprezentate de dificultățile întâlnite în viață, mai întâi pentru a deveni frate franciscan și preot și pe urmă pentru a putea trăi ca atare, într-o comunitate alături de confrații săi și să-și exercite liber misiunea sacerdotală. Persecuțiile Securității, trădările celor care-i stăteau în jur, cu siguranță i-au provocat o durere mult mai mare decât cea cauzată de boala și de dizabilitatea fizică pe care a trebuit să o suporte în urma celor trei operații ”misterioase” ce l-au lăsat aproape fără intestin subțire (doar circa 30 cm). Și chiar dacă durerea trădării cu siguranță l-a marcat profund, totuși a acceptat-o. Pentru Martin Benedict experiența durerii era parte din viața lui, acea viață care era de dăruit în totalitate pentru realizarea Împărăției lui Dumnezeu și exact în interiorul acestui proiect a trăi suferința își găsea un sens.
A lupta împotrivă sau a accepta suferința?
Este o întrebare universală și ca fapt universal constituie o problemă pentru omul din toate timpurile. A trăi durerea fizică, corporală și tangibilă, comportă o anumită pasivitate, omul este fără apărare în fața durerii. La reactivitatea suferinței trebuie însă să adăugăm o alta: cea a voinței. De fapt voința umană este cea care reacționează, acceptând sau refuzând suferința; în afara voinței, suferința este doar o realitate fizică și psihică fără o relevanță morală specifică. Modul de a reacționa la suferință este diferit la fiecare persoană și foarte personal și această reacție individuală este cea care schimbă raportul cu suferința. Nu este important cât se suferă ci cum se suferă și pentru Cine se suferă.
Boala ce se exprimă prin suferință constrânge omul să-și reexamineze raportul cu sine, cu propriul său corp bolnav și ineficient, dar de asemenea modul în care se raportează cu societatea, cu ambientul în care omul a trăit mereu și a muncit se schimbă. Membru inapt ce are nevoie de tratamentele unei comunități apte. Iată percepția periculoasă la care persoana bolnavă poate ajunge. Percepția devine deosebit de acută și dramatică atunci când starea de boală legată de o perioadă scurtă de timp și trecătoare, devine o stare definitivă și permanentă.
Martin Benedict a văzut în boala, atât fizică cât și morală, un rău ce trebuie înfrânt. Doctorul Benedict a fost puternic angajat în vindecarea bolilor pacienților săi, intenționat din dragoste a căutat să gasească leacuri și remedii care să facă durerea mai suportabilă, tratamente care să resoarbă răul, dar în același timp a avut și dorința de a transmite și a învăța prin atitudinea sa iubitoare față de pacienți acele valori și principii creștine ce transformau boala într-un mijloc de răscumpărare în ochii lui Dumnezeu, un mod de a se apropia de Dumnezeu. Inspira dragoste pacienților săi, participa la suferința fiecăruia și oricui i se dăruia cu generositate și atenție, tuturor dăruia zâmbetul său liniștitor. Mereu disponibil și aproape de fiecare bolnav, cu fața senină, luminoasă și prietenoasă, cu răbdare blândă și dulce le vorbea de Isus. Se îngrijea de sufletele lor și îi ajuta să suporte durerea. Iar atunci când boala și durerea l-au copleșit pe deplin, a devenit el însuși un semn concret de acceptare a suferinței. Nu o resemnare pasivă, dar acceptarea celui care se pune în mâinile lui Dumnezeu și trăiește activ această suferință, fără a da înapoi. În ciuda handicapului fizic sever cauzat de lipsa intestinului subțire și cu toate dificultățile și limitele ce decurg din această lipsă, medicul Martin Benedict va continua să lucreze și să-i ajute pe bolnavi. Trădările colegilor și a persoanelor în care avea încredere, cu siguranță l-au rănit și i-au provocat o intensă durere interioară, însă Martin a știut oriunde și întotdeauna să-și păstreze respectul față de ei, ba mai mult, se ruga mult pentru cei care au cedat răului și l-au trădat și suferea mult pentru ei. Suferința era dăruită în rugăciune și devenea rugăciune. Figura de medic și de frate franciscan s-au unit și în fața suferinței: medicina îl purta să găsească orice remediu pentru a depăși boala, spiritualitatea franciscană să accepte cu seninătate orice durere.
Bucuria (letizia) franciscană și medicul preot Martin Benedict
Bineînțeles că letizia nu este o descoperire a Sfântului Francisc de Assisi: încă de la început oamenii au încercat să fie mereu veseli; însă în încercarea sa este probabil primul din istoria spiritualității care pune bucuria în numărul virtuților. După convertirea sa, Sărăcuțul a abandonat luxul, gloria, însă nu și-a schimbat temperamentul, nu a renunțat la cântec și la muzică. Ca frate franciscan părintele Martin cunoștea bine viața Sfântului Francisc, dragostea pentru lucrurile mici, simplitatea, umilința, bucuria Sfântului, și pe toate acestea Martin a modelat modul său de viață. A știut mereu să se bucure și să trăiască din plin orice situație, sărbătoare, celebrare, recurență; i-a plăcut să povestească întâmplări și anectode amuzante colegilor săi, prietenilor săi frați franciscani și preoților, a iubit și a prețuit natura și a știut să-și facă fericită familia petrecând cu bucurie timpul său liber în liniștea satului natal. Viața lui a fost austeră dar nu severă, mai degrabă temperată, moderată și tandră cu toți oamenii, de orice condiție umană: bolnavi, săraci… Aceasta a fost atitudinea lui constantă. Este de admirat talentul său multiplu atât de spontan și natural. Bucuria care l-a caracterizat mereu nu a fost un acoperământ aparent, o îmbrăcăminte comodă, ci mai degrabă o convingere interioară profundă la care nu a renunțat niciodată, o realitate păstrată și apărată chiar și în momentele cele mai dificile și dureroase din viața sa.
Și exact în timpul perioadelor de mare dificultate și suferință fizică, de persecuții morale, Martin a învățat că adevărata bucurie, sau capacitatea de a suporta cu răbdare orice contrarietate este pentru dragostea unicului Dumnezeu, pentru Cel care mai întâi ne-a iubit. În cursul vieții sale, a înțeles măreția nepătrunsă a iubirii lui Isus pentru oameni, iar credința în acest mister de Iubire s-a concretizat până a devenit învățătură și sprijin, izvor de speranță în multele încercări trăite.
Fericirile evanghelice își găsesc sublimul în discursul bucuriei desăvârșite. Ele sunt o alinare, o mângâiere pentru cei persecutați pentru credință. Bucuria perfectă se identifică și cu suportarea oricărei obscurități în propria existență. Creștinul în fața durerii și a suferinței, își descoperă propria fragilitate și deoarece recunoaște că nu există o cale care să poată ocoli durerea, învață, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o parcurgă. Și doctorul Benedict a plâns din cauza durerilor fizice și morale, și cu siguranță s-a întrebat nu o singură dată, de ce atâta suferință în viața lui, din cauza cărui motiv i se prezenta totul atât de dificil, greu de realizat, de ce atâta chin și nedreptăți? Părintele Martin în fața bolii și ale gravelor consecvențe ce au urmat, s-a temut, la fel și atunci când un informator a aflat că el este preot, i-a fost frică să se întoarcă în țară, s-a temut de reacția Securității, însă a rămas fidel, nu și-a renegat niciodată credința, a rămas mereu și de fiecare dată ferm și de neclintit ca un granit. Ca orice om și părintele Martin în fața suferințelor trăite și-a pus multe întrebări, însă nu s-a oprit aici și trecând peste toate a știut să se încreadă în Dumnezeu și Lui să-i consemne suferința, acceptând să condividă crucea. Părintele Martin a cunoscut și frica, nu i-a fost imun, în mod deosebit în unele situații din viața sa, de exemplu în Piața Sfântul Petru din Roma unde s-a rugat în mod public pentru religioșii din România, chiar și în acea ocazie credința sa l-a susținut atât de puternic, chiar dacă în anii ce vor urma acel curajos gest îl va costa multă suferință și necaz și poate chiar viața.
Bucuria franciscană nu este o desfătare trecătoare, un simplu fapt intimist, ci este forța, curajul în Dumnezeu din care izvorăsc credința și speranța, virtuți încarnate în Martin Benedict, virtuți din care și-a tras puterea de a da mărturie.
Teologia suferinței se concretizează în viața medicului preot Martin Benedict
Toți cei care au dat mărturie au afirmat că Martin iubea să trăiască în seninătate, căuta armonia și ocaziile de bucurie în relațiile cu familia, prietenii, colegii, bolnavii, preoții și confrații săi.
Părintele Martin a trebuit să trăiască și să depășească multe încercări de-a lungul vieții sale. A fost o teribilă suferință pentru el să se simtă chemat de Tatăl în a-L urma îndeaproape îmbrățișând o viață religioasă, să devină preot, ministrul său și să nu poată realiza această dorință decât după mulți ani de așteptare și de încercări. Pe urmă, deși era frate franciscan nu a putut să trăiască într-un convent alături de confrații săi, iar devenind preot în mare secret, a fost urmărit până la sfârșitul vieții sale fiind suspectat de acest lucru. Și alte evenimente i-au provocat o durere imensă: persecuția din partea Securității, trădarea unui ”coleg” care poate în mod involuntar a revelat celor de la Securitate despre preoția lui. Acest ultim fapt a fost pentru părintele Martin cu siguranță cel mai greu lucru de suportat.
Însă Martin în înfruntarea probelor și a încercărilor a știut să pună în practică cuvintele și sfaturile fratelui său mai mare, Seraficul Părinte Francisc ”dacă noi vom îndura toate acestea cu răbdare, bucurie și dragoste, o, frate Leon, scrie că în asta constă perfecta bucurie”, a suferi cu răbdare, a suporta cu bucurie.
Părintele Martin și-a găsit adevărata bucurie nu numai în a accepta cu răbdare dar și cu seninătate și mulțumire chiar și obscuritățile colegilor săi, maltratările nemeritate ale vieții cotidiene. Bucuria este un dar pe care oamenii îl caută și îl așteaptă și pe care credinciosul este obligat să-l transmită asemenea iubirii, a credinței, și în aceasta părintele Martin a fost un adevărat maestru.
El a susținut mereu că oamenii au nevoie să vadă fețe senine, vesele, fețe deschise și zâmbitoare, mai mult decât penitenți și predicatori încruntați. În acest mod, bucuria devine un mijloc de iradiere de pace și de liniște, o formă de apostolat. Părintelui Martin nu i-au plăcut fețele melancolice și deprimate, de aceea î-și mustra de multe ori pacienții atunci când aveau un aer trist și suportau durerea în silă; prefera să-i sfătuiască să nu se plângă și să se gândească că din orice suferință se obține un pic de sfințenie, că nu trebuie să se arate în ochii celorlalți triști și posomorâți, ci mereu senini. El însuși, în momentele de nemulțumire sau de suferință provocate de boala sa, pentru a nu-i întrista pe cei din jurul său, încerca să nu se arate în public până nu își recăpăta zâmbetul pe buze.
Părintele Martin vrea să fie amintit ca un profet al consolării, de aceea detesta a fi trist, astfel încât chiar și atunci când bolile fizice aveau întâietate asupra lui, nici măcar atunci bucuria recunoscută în gesturile sale, în vocea și privirea sa nu au avut de suferit sau să-și piardă din intensitate.
Părintele Martin susținea că poporul, mai ales în acea dificilă și grea perioadă istorică controlată de comunism în care multă lume era tristă și deprimată, avea nevoie de râsul virtuos, de ”homo ridens” sau de oameni dotați cu un entuziasm și o bucurie specială astfel încât să poată reuși să creeze o climă senină și veselă, de bucurie, în ciuda tuturor aspectelor sumbre și a climei de frică determinată de comuniști. Părintele Martin a avut toate talentele unui ”rapsod popular”: avea imaginație, inspirație poetică, iubea muzica, istoria și în mod deosebit avea o mare afecțiune ce-i venea din sufletul reconciliat cu Dumnezeu.
Părintele Martin a fost un om căit și milostiv, un mare contemplativ, un om al rugăciunii, un muncitor, însă mereu și oriunde a fost un semănător de bucurie.
Misterul durerii a rămas nedezlegat și pentru părintele Martin, însă privind la Cristos, el a știut să culeagă sensul cel mai adevărat și mai profund al suferinței, el a înțeles că durerea, în urmarea lui Cristos este mântuire, este purificare și salvarea sufletului. Marea forță a părintelui Martin a fost următoarea: îmbrățișând spiritualitatea franciscană L-a urmat pe Cristos și învățăturile sale. Nu a scris teologie dar a trăit teologia ca loc de întâlnire cu Dumnezeu.
Astfel medicul preot Martin Benedict poate fi considerat un teolog al suferinței, cu totul dăruit slujirii celor ce suferă, care a știut să dea mărturie prin propria-i viață că suferința poate deveni un moment de întâlnire și de cunoaștere a lui Dumnezeu.
