Doresc să descriu perla pe care am găsit-o. O perlă franciscană de o credință de nezdruncinat care se cheamă Martin Benedict, care, ca și Francisc de Assisi, s-a lăsat plăsmuită de mâinile lui Dumnezeu, independent de condițiile istorice, și care, acum, descoperind-o, ne poate ilumina și însoți în cotidianitatea făcută din fragilitate și nesiguranțe.
Pe Martin Benedict, umil medic franciscan, deși a murit în spital, fiind înconjurat de rude și prieteni, îl putem defini martir din cauza crudei persecuții la care a fost supus de regimul comunist român din cauza credinței sale, definită „fanatică” de Serviciile Secrete. În fiecare zi, era văzut în biserică pentru Sfânta Liturghie, la adorație la Preasfântul Sacrament sau pentru Calea Crucii ale cărei Stațiuni le știa pe de rost. Când mergea în spital, toți pacienții îl așteptau numindu-l „medicul nostru” și pentru fiecare dintre ei avea tratamente eficace pentru trup și pentru spirit. În timp ce de creștinii catolici și ortodocși și de evrei era indicat drept exemplu și respectat pentru rigurozitatea vieții și a credinței, toate acestea iritau foarte mult Serviciile Secrete care-și foloseau agresivitatea atunci când au descoperit că, în clandestinitate, a îmbrățișat viața franciscană și, mai apoi, a fost hirotonit preot. Se poate spune cu siguranță că Martin Benedict continuă să fie un martor incomod dat fiind faptul că unele documente ale Serviciilor Secrete care îl priveau sunt încă ținute secret și inaccesibile.
Există o surprinzătoare constanță în drumul lui spiritual: este sigur că, încă de tânăr, Martin s-a îndrăgostit profund de Dumnezeu, datorită exemplului primit de la părinții săi, creștini autentici, de la sfinții părinți franciscani și că, ajungând adult, a știut să interpreteze profesiunea sa de medic sub deviza carității față de cei bolnavi, fără deosebire de condiția socială sau de apartenența religioasă.
Impresionează seninătatea cu care, sprijinit de o credință profundă, alimentată zilnic din Euharistie și din rugăciune, a știut să înfrunte situațiile de pericol pe care comportamentul îl provoca în autoritățile care, deși recunoșteau excelența sa ca medic și dăruirea lui față de bolnavi, au încercat de-a dreptul să-l otrăvească și să-l ucidă, făcând să curgă, printr-o gaură în perete, substanțe foarte toxice în camera sa. Și era senin în ciuda multelor sale suferințe fizice care l-au însoțit începând din 1972, în urma intervențiilor chirurgicale din partea colegilor puțin capabili și ostili: suferințe pe care le oferea Domnului, acceptându-le cu bucurie și cu privirea întotdeauna îndreptată spre cer.
Mărturiile adunate pentru a începe procesul său de beatificare sunt numeroase și detaliate, și îmbogățesc relatarea; pentru aceasta am lăsat să vorbească martorii cei mulți care ne oferă aspecte particulare pe care un cronicar nu putea să le ignore. De aici iese imaginea unei persoane mature, calme, umile, vesele, de o ironie înțeleaptă, care cu glumele sale nu numai că distra pe cei care-l ascultau, dar îi și educa; dezinteresat din punct de vedere material și angajat întotdeauna în lupta pentru adevăr, chiar cu persecutorii săi; căci nu ezita, atunci când îi îngrijea, să le spună să înceteze odată cu persecutarea Bisericii.
Suntem în fața unui profesionist care ar fi putut câștiga mulți bani, dar a preferat să se facă prietenul bolnavilor și al săracilor, salvând viața întotdeauna; opoziția lui față de avort i-a procurat dușmănii și obstacole.
Dumnezeu era totul său și pentru El nu a coborât niciodată la compromisuri de niciun fel pentru că își însușise cuvintele Psalmului 17,3: „Domnul este stânca mea, fortăreața mea și eliberatorul meu; Dumnezeul meu, stânca mea, în care mi-am căutat refugiu, scutul meu, cornul mântuirii mele și scăparea mea”.
Acel sat mic și pierdut, astăzi este vizitat de mii de pelerini. Mormântul său, casa lui cu fântâna alături au devenit ținta pelerinajelor. Și pentru noi a citi viața sa este ca și cum am merge la fântâna din Galbeni, a ne opri, a ne oglindi înlăuntru, apoi să luăm un pahar de apă proaspătă și miraculoasă care ne va face să gustăm cât este de prezentă în ea o scânteie divină, care dăruiește prospețime și vigoare vieții noastre ce, deseori, ni se pare stinsă și lipsită de forțe.
Angelo Montonati
